plec și porumbeii se vor căca pe fațada nouă

a spitalului

ca ciorile pe umărul meu în parc

mereu doar când purtam hainele altcuiva;

iar drumul spre casă e drum de pocăință

când nimeni nu pășește în sincron cu tine.

văd băieți pe care i-am refuzat în liceu

trecând strada de mână cu alte fete 

și mă bucur sincer

că propriile vieți ne șerpuiesc printre picioare

și se înnoadă acolo unde te aștepți mai puțin.

acum că mai e așa puțin

ceva începe în sfârșit să strălucească

după atâta vreme

în coaja castanelor căzute

intre pernițele pisicii costelive

în reflexia mea îndepărtându-se

de geamurile mașinilor

și-n porumbelul blocat în debara;

grief is the thing with feathers, ar spune unii -

but so is hope.