iartă-mă că-ți bat așa la ușă

dar am uitat ceva la tine,

acolo adânc unde obișnuiam să sap

cândva cu mâinile.

nu vreau nimic, decât să-mi iau înapoi

nopțile de somn în care nu-mi apari în vise.

nu-ți cer nimic, pe bune, doar atât:

să nu te mai strecori prin fereastra

mea deschisa cu tălpile murdare

cu degete mânjite și rele.

doar lasă-mă în pace cum ai putut

până acum și am să-ți dau la rândul meu

ce mi-ai mai lăsat din tine.

voi ridica toate covoarele

voi răscoli toate ghivecele

pân-o să găsesc ceva

ce am uitat să arunc;

iar tu promite-mi doar să nu mai treci

pe-aici vreodată

și-nchide-n urma ta fereastra

să nu intre frigul.

 

îți știu înălțimea exactă

de când te-am măsurat lângă girafa din mall

acum câțiva ani

corect greșit asta nu știu

și nici nu contează:

erai 1 metru optștrei de fată frumoasă.

am ținut în inimă numărul ăsta

cum alții țin poze sub pernă

și faptul că-i impar

m-a făcut să-mi fie și mai drag;

nu, iubita mea nu era doar încă cineva

care-avea 1.80

nu era un model generic sau ‘băiatul perfect’,

ci mult mai mult pentru că

vedeți voi, în vârful creștetului ei strălucea

cifra magică.

 

plec și porumbeii se vor căca pe fațada nouă

a spitalului

ca ciorile pe umărul meu în parc

mereu doar când purtam hainele altcuiva;

iar drumul spre casă e drum de pocăință

când nimeni nu pășește în sincron cu tine.

văd băieți pe care i-am refuzat în liceu

trecând strada de mână cu alte fete 

și mă bucur sincer

că propriile vieți ne șerpuiesc printre picioare

și se înnoadă acolo unde te aștepți mai puțin.

acum că mai e așa puțin

ceva începe în sfârșit să strălucească

după atâta vreme

în coaja castanelor căzute

intre pernițele pisicii costelive

în reflexia mea îndepărtându-se

de geamurile mașinilor

și-n porumbelul blocat în debara;

grief is the thing with feathers, ar spune unii -

but so is hope.